O comedie in patru acte personaje (filmul chiar este inspirat din piesa de teatru Le Dieu du Carnage de Yasmina Reza) – sau o ciorba care fierbe la foc mic pana da in clocot.

Spuneam despre La vida de los peces ca se petrece ca o “nesfarsita plecare, un ramas-bun interminabil”. Ei, in Carnage asistam la aceeasi idee, insa pe alta tema si intinsa la extrem. Intregul film ingramadeste asupra noastra o apasatoare tensiune psihica – dar nu neaparat din cauza dialogurilor din ce in ce mai scaparatoare si amuzante, ci din cauza faptului ca la un moment dat iti vine sa le strigi Da’ iesiti odata din casa si terminati cu prostiile!Recomand Carnage numai cinefilior pasionati, degustatorilor de scenarii inteligente si confruntari verbale intepatoare – pentru ca decorul static, actiunea care treneaza (ca si inexistenta) si apucaturile de piesa de teatru ii vor coplesi pe amatorii de filme de actiune, care se vor plictisi la culme.

In schimb avem ocazia sa ne delectam cu un “careu de asi” (asa se zice, nu?): Kate Winslet, Christoph Waltz, Jodie Foster si John C. Reilly joaca un spectaculos meci de dublu. Pasele se succed cu repeziciune, mingile cuvintele zboara in toate partile ca niste proiectile, unele nimeresc in afara terenului, altele se opresc in fileu, dar majoritatea sunt bine tintite si de efect.

Abordarea mi s-a parut nu neaparat originala, cat curajoasa, pentru ca riscul asumat este mare: poate plictisi ingrozitor. Dar Polanski cu siguranta nu a regizat acest film pentru genul de spectator care incepe sa sforaie dupa o rafala de replici mai lunga de cateva minute. Punctul de pornire e banal si aparent inofensiv: doua cupluri se intalnesc pentru a discuta (si a aplana) un conflict fizic petrecut intre cei doi copii ai lor.

Nimic mai cotidian. Oamenii, maturi, poarta o discutie de bun simt, apoi dau sa plece. Dar… intervine ceva. De fiecare data cand e cat pe ce sa apese pe clanta, sau pe butonul ascensorului, politetea necesara si aparenta, dorinta de a clarifica o idee sau de a raspunde la o acuzatie ii aduce inapoi, in scena. Si asa se dezlantuie… macelul! …verbal, ca de altceva nu poate fi vorba. Atentie, pasionati de action-movies: nu va lasati indusi in eroare de titlu! (in treacat fie spus, traducerea titlului in romaneste mi se pare de o cocleala groaznica. Mai bine il lasau la simplul Macel - era suficient…)

De admirat felul in care eternul ramas-bun a carui finalizare o tot asteptam de-a lungul filmului este mereu amanat, in cele mai inteligente moduri, fara a parea exagerate sau fortate.
Jocul celor patru grei ai ecranului este savuros, firesc, absolut natural. Privirea ni se plimba de la rictusul uneia la cautatura politicos-ucigasa a celeilalte, de la zambetul prostesc-impaciuitor al unuia la strambatura cinica a celuilalt.

Nu ai cum sa alegi intre ei – desi trebuie sa recunosc, am o slabiciune pentru Christoph Waltz, caruia tare ii mai sade bine in roluri afurisite! John C. Reilly excelent, ca de obicei, in rolul de acadea bonoma (…pana ii iese arama pe fata), Jodie Foster militanta-frustrata-afurisita-care-vrea-sa-para-politicoasa, Kate Winslet – aristocrata distinsa si nefericita care da la raţe pe masa din sufrageria gazdelor…

Filmul se incheie ciclic, asa cum a inceput, sub semnul unei Morale foarte bine scoase in evidenta. Pe cei patru ii lasam tot impreuna, privindu-se din fotoliile lor, probabil continuandu-si discutia civilizat, ca niste adulti seriosi si plini de responsabilitati ce sunt.

P.S. Vecinul care deschide usa, alarmat de certurile care se aud pe hol, este chiar Roman Polanski.

Regia: Roman Polanski
Scenariul: Yasmina Reza, Roman Polanski
Cu: Jodie Foster, Kate Winslet, Christoph Waltz, John C. Reilly
Durata: 80 min
Nota IMDB: 7.3

- 2 nominalizari Globul de Aur
- un premiu César (pentru cel mai bun scenariu adaptat)
- un premiu si o nominalizare la Festivalul de Film de la Venetia