Am asteptat mult timp sa apara J. Edgar. Pentru ca promitea mult si pentru ca il are in rolul principal pe Leonardo DiCaprio, un actor care mi-a castigat respectul de-a lungul timpului.
Si dupa cele 2 ore jumatate de film asta este singura intrebare care imi staruia in minte: Ce o fi fost in capul lui Clint Eastwood cand a facut filmul? Ce a vrut in fond sa transmita despre “cel mai puternic (si mai temut) om din lume“?

Stiam despre J. (John) Edgar Hoover ca a fost primul director al FBI-ului si ca a ramas in aceasta pozitie pana la moarte, adica timp de 48 de ani. Este faimos pentru dosarele secrete (ilegale) pe care le detinea si cu care santaja oamenii politici, inclusiv presedintii SUA. In timpul domniei lui s-au perindat 8 presedinti pe la Casa Alba, si circula legenda conform careia, de fiecare data cand se schimba presedintele, hop! aparea si domnul J. Edgar cu un dosarel sub brat, in anticamera biroului oval…

Ei, si de aici a preluat haturile povestii Clint Eastwood, impreuna cu scenaristul Dustin Lance Black (care a lucrat la premiatul si de asemenea biograficul Milk), si au inceput sa-si faca de cap. Nu spun ca nu e destul de veridica abordarea lor, insa au umplut multe goluri din viata personala a lui J. Edgar (care, in calitate de sef al FBI, avea mare grija in legatura cu asta) cu muuulta imaginatie.

Treaba cea mai interesanta si de care n-aveam habar (pana acum), pe langa momentele cunoscute si uzate si prin alte filme, este faptul ca J. Edgar era cam gay. Sau un bisexual cu o heterosexualitate esuata… parca asa zicea un doctor. Si banuieli au existat inca de prin anii ’40, de cand a inceput prietenia lui speciala cu Clyde Tolson, un director asociat al FBI – cel caruia Hoover i-a lasat intreaga avere, cel care i-a fost alaturi pana la moarte, cel care este inmormantat la cativa metri de el.

Cele mai interesante si mai incarcate momente sunt cele care se petrec intre cei doi, filmul preluand aproape toate speculatiile in legatura cu povestea lor de dragoste si transpunandu-le pe ecran.
La inceput am crezut ca realizatorii lui J. Edgar vor sa insinueze ca Hoover ar fi fost homosexual, si sa lase in seama spectatorilor decizia, insa, pe masura ce cadrele se derulau, m-am convins ca nu e asa.
Si daca mai aveam indoieli, mi le-au spulberat in momentul in care, dupa o cearta de indragostiti, Armie Hammer (Clyde Tolson) se rostogoleste peste DiCaprio (J. Edgar) si il saruta, barbateste… pe gura.

J. Edgar este construit pe principiul clasic al flashback-urilor (cam ca The Iron Lady), de aceasta data rememorarea fiind declansata de redactarea memoriilor. Sa trecem cu vederea unele redundante sau incalceli temporale, punandu-le pe seama fidelitatii cu care este redat procesul memoriei.

Sunt amintite episoade faimoase, cum ar fi stoparea pericolului rosu (comunist) sau lupta cu mafia (o relatare din tabara opusa celor din Public Enemies), dar accentul cade pe viata personala a lui Hoover.
Il vedem ca pe un tip retras, necasatorit, fara prieteni (doar secretara care i-a ramas fidela pana la sfarsit), care pana pe la 40 de ani a fost baiatul mamei – o femeie puternica si hotarata, interpretata perfect, as usual, de Judi Dench. Si acum asistam la inca un moment surprinzator – daca nu socant. Il vedem pe marele, omnipotentul sef al FBI cum, dupa moartea mamei, coplesit de durere, ii imbraca rochia si isi atarna margelele ei la gat… si plange…

Si cum toate astea duc la interpretarea lui Leonardo DiCaprio, sa vedem ce e cu ea. In primul rand omul nu seamana fizic cu J. Edgar Hoover – oricat machiaj i s-ar tencui pe fata, oricat si-ar strange cu hotarare buzele, nu scapa de senzualitatea care il caracterizeaza. Iar Hoover (cel real) nu are nici in clin, nici in maneca treaba cu asta. Ok, nu a fost ales pentru asemanarea fizica, ci pentru ca el era cel care putea sa-l “readuca la viata” pe controversatul personaj.
Apoi, vocea. Care suna cam prea tineresc pentru o persoana de 70 de ani. Nu am reusit sa-l aud pe directorul FBI, ci pe Leonardo incercand sa para seful FBI.

In rest DiCaprio se achita onorabil de taskuri, reuseste sa pompeze sange in venele unui om care parea facut din fier, iar scenele in care ne ajuta sa ne uitam in sufletul lui J. Edgar sunt pline de substanta.
Armie Hammer este o aparitie care surprinde placut, nu numai fizic – chiar daca machiajul de la batranete il face sa arate ca o mumie umblatoare, de parca toate resursele s-au focusat pe eroul principal, si nu au mai ramas si pentru restul.
Desi la un moment dat mi se parea ca este foarte vizibila linia de pe fruntea lui DiCaprio de unde ii incepea chelia falsa…

Si pentru ca in final filmul ne transmite, prin gura batranului Tolson, ca Hoover si-a asumat meritul pentru arestari importante care nu au fost facute de el, si ca a mintit in memoriile pe care le dicta, voi conchide ca Eastwood a vrut sa vorbeasca despre infamul J. Edgar, seful FBI-ului.

P.S. Nu, ecranele nu au vreo problema la contrast, asa este facut filmul. Unii critici au fost saturati de atata saturare. Dar, deh, pentru atmosfera, stiti voi. Culorile, sunetele, totul ca sa stim noi ce trebuie sa simtim.

Regia: Clint Eastwood
Scenariul: Dustin Lance Black
Distributia: Leonardo DiCaprio, Armie Hammer, Naomi Watts, Judi Dench
Durata:  137 min
Premiera SUA: 11 noiembrie 2011
Premiera  la noi: 20 ianuarie 2012
Site oficial: J. Edgar
nota IMDB: 7.0

https://www.youtube-nocookie.com/embed/DR6fCQ71xcY?rel=0