- 5 premii si 5 nominalizari Oscar
- 7 premii si 5 nominalizari BAFTA
- 3 nominalizari si 3 premii Globul de Aur
- un premiu si o nominalizare Cannes
- un premiu si 3 nominalizari Academia Europeana de Film

The Artist. Film alb-negru. Hmm… Dar film mut? De cand nu ati mai vazut un film mut? Daca ati vazut…

Am crezut ca o sa ma plictisesc groaznic, in ciuda deschiderii mele catre filmele vechi. Cine mai are rabdare astazi sa urmareasca strambaturile exagerate ale unor actori care nu pot sa se exprime altfel, cine are rabdare sa astepte sa i se scrie pe ecran o parte din ce isi spun acolo personajele? Plus ca e putin frustrant sa nu auzi cand iti vorbeste cineva.

Dupa primele trei minute am decis ca mai rezist. Apoi m-a cucerit. Pe masura ce se derulau scenele, am avut o revelatie.
The Artist este The Movie.
Scenariul este predictibil: starul filmelor mute refuza sa accepte viitorul, aparut peste noapte sub forma filmelor cu sonor. Orbit de orgoliu si refuzand sa vorbeasca, George Valentin pierde totul: cariera, faima, bani, sotie. Cam in ordinea asta. In acelasi timp, Peppy Miller, o tanara aspiranta de care George se indragosteste, cucereste publicul cu alura ei tinereasca si mai ales cu vocea seducatoare. Lumea se calca in picioare sa o auda vorbind in filme, in timp ce uitatul actor mut isi bea tristetea intr-o garsoniera saracacioasa. Dar nu scenariul este cel care ridica filmul la nivel de revelatie.

In primul rand Jean Dujardin este impecabil in rolul lui George Valentin (da, numele te trimite imediat cu gandul la Rudolph Valentino), un actor in voga la inceputul secolului XX (prin 1927). Cu o fizionomie à la Clark Gable (nu am reusit sa-mi scot asemanarea asta din cap), cu mustacioara subtire asezata deasupra unui zambet smecheresc si cu spranceana arcuita cuceritor, Dujardin e “de acolo”. Am incercat sa gasesc o formulare care sa exprime cel mai bine senzatia pe care ti-o creeaza, insa alta mai potrivita nu am gasit. Pur si simplu e de acolo. Felul in care isi construieste personajul, dramatismul, expresivitatea, alura, toate acestea il transforma in The Artist.

Apoi o avem pe Bérénice Bejo in rolul noii stele de cinema Peppy Miller, o aparitie plina de energie pozitiva, optimism si carisma. (Am citit ca actrita este chiar sotia regizorului Michel Hazanavicius, – cu care are si doi copii – insa din punctul meu de vedere nu acest aspect are relevanta). Ea este cea mai potrivita pereche pentru Dujardin, alaturi de care face sa apara magia. Ca si Dujardin, Bejo este nominalizata la Oscar, pentru cea mai buna interpretare.

De notat contributiile lui John Goodman si James Cromwell, absolut savurosi “vorbind mut” si aratand alb-negru. De asemenea de admirat tandemul Uggie The Dog – George Valentin, in special in scena micului-dejun. Veti vedea de ce…

The Artist este un omagiu, plin de sensibilitate, duiosie si umor, adus unei forme de arta aproape disparuta. Si nu este o imitatie noua a ceva vechi, ci o upgradare, reusind sa surprinda in mai multe momente bine alese. Filmul chiar prinde glas de cateva ori: de exemplu sunetul unui pahar asezat pe o masa capata proportii halucinante pentru personajul urmarit de pericolul aparitiei sunetului.
Va las pe voi sa descoperiti restul surprizelor.

Regia: Michel Hazanavicius
Scenariul: Michel Hazanavicius
Distributia: Jean Dujardin, Bérénice Bejo, John Goodman, James Cromwell
Durata:  100 min
Premiera la noi: 24 Februarie 2012 
nota IMDB: 8.4

https://www.youtube-nocookie.com/embed/O8K9AZcSQJE?rel=0